Geneza nebuniei

Azi, de plictiseala, imi fac si eu web log sau blog ca asa e mai cunoscut, mai putin de Dex care zice asa:
“Cuvântul "blog" nu a fost găsit (nici nu ma asteptam), dar am găsit următoarele cuvinte apropiate:
bleg bloc log olog olog slog vlog” oare de ce de doua ori olog?
Nu e prima tentativa de a deschide un blog. Anul trecut mi-am deschis unul pe care l-am numit “aiurea in tramvai”, dupa o stare de spirit cunoscuta mie cand sunt in vacanta in Romania si despre care, un alt dictionar urban zice asa:
“aiurea în tramvai
despre cineva care nu are nimic de făcut; care îşi pierde timpul aiurea; a freca menta
Exemple: [...] romania se afla aiurea-n tramvai, în Irak, cu trupe prost plătite şi prost echipate, tocmai pentru că Băsescu trece şi peste cadavrele românilor [...] “
Exemplele, care defapt e unul singur, mi se pare mai aiurea in tramvai ca definitia insasi.
Revin la blogul meu deschis acum un an si in care am scris doar “dupa cum va spuneam..aiurea! Incredibil ( de putin timp ma face sa rad cuvantul asta) dar am primit comentarii de genul :

“Vreau sa-ti vad pozele pe blog, vreau sa citesc povestile tale, vreau sa mai revad pe unde ai calatorit, off, greu la deal cu boii mici “ – In general cu boi. Parol!
“...si eu vreau le vad, si eu :))”
Sau :
“V., unde ti-s povestileee???” etc

Sherezada din mine si-a simtit orgoliul mangaiat si uite ca inceput sa scriu. M-am plimbat intai prin “blogosfera” pe care mi-o inchipuiam ca pe un strat impoderabil si inofensiv ce inconjoara pamantul dar nu-i asa. Un fost presedinte de stat zicea “Principala productie ideatica par sa fie in zilele astea “blogismele” ceea ce mi-a declansat alta imagina vizuala si anume cea a unei molime. Cum nu am avut timp sa fiu vaccinata deci s-a prins si de mine. Blog ideologic? In nici un caz! Hannes Stein zice ca mai bine ne lasam de gandit „Decât o frunte îngândurata, mai bine riduri de expresie.“ Pai nu?? Eu cred ca are dreptate! Blog de plans dupa iubiti ingrati? Nu am plete balaie, nu imi iese faza cu plansul.

Blogul meu o sa fie blog “poza”! Inceputul lui o sa fie un paste copy dintr-un un mic jurnal inceput tot de plictiseala in Londra “intre doua avioane” si care se numea “I am pine!” (Adica “I’m fine!” dar rostit de un afghan, drag mie, pe care mama lui l-a numit Ferutz si atat)


“Sunt in Londra, de mai bine de o ora, si in disperata tentativa de a-mi omori timpul o sa fac un rezumat, o povestire, o descriere detaliata, nu stiu ce iese pentru ca nu mi-am facut nici un plan.
Azi in avion am avut o groaza de idei si amintiri pe care simt nevoia sa le pun pe hartie ( gresit! e un file word..nu??).
In ultimii ani am luat multe avioane si ce m-au purtat in diferite locuri. Locuri frumoase, mai putin frumoase, in fine, sa zicem ca m-au purtat unde am vrut si anume departe. Mi-am dat seama ca in fiecare bording pass am lasat un pic din mine si cu fiecare bilet de imbarcare m-a schimbat putin.
Cand am plecat a fost mai mult o fuga. Nu imi placea realitatea mea si am vrut sa vad alta. Sa nu imi mai plang de mila si sa fac ceva pentru mine. Vroiam sa dau un sens la tot ce mi se intamplase. (si uite de ce ii spun rezumat pentru ca nu o sa intru in detalii, cel putin de data asta)
Totul a fost un sir de intamplari in lant cu un deznodamanat deloc previzibil.

Eram in sudul Frantei, relativ in sudul Frantei, pentru ca ma aflam pe nava de pasageri Napoleon Bonaparte ce face curse intre sudul Frantei - Toulon si Corsica si pe bordul careaia se organizeaza anual conferinta despre protectia marina “La mer en fête”. Conferinta este defapt program de dezbatere si educarea tinerilor despre importanta conservarii mediului marin. Practic eu faceam ateliere educative cu copilasi interesati daca au sirenele solzi pe coada si de ce stelele de mare nu lumina proprie ca pulsarii. Intr-o pauza de cafea, a se citi in cazul meu “pauza de trezit neuronii’ am cunoscut niste membri CRI (Crucea Rosie Italiana) care m-au invitat sa le vizitez centrul lor din Napoli. Am zis de ce nu! Oricum treceam prin Italia la intoarcere. De aici la noul meu job a fost un pas. Am cunoscut la intalnirile CRI mai multi misionari, m-am entuziasmat si de pe o zi pe alta am decis ca asta vreau sa fac. M-am intors acasa si am trimis CV-ul meu mai multor organizatii. Surprinzator de repede am primit raspunsuri. Am ales o organizatie italiana cu sediul administrativ in Roma.


Am plecat, evident singura, spre disperarea tatalui meu si suspiciunea vamesilor care m-am gazduit o noapte in granita italiana pe o confortabila bancuta din 4 scanduri inscriptionata sugestiv de artizani romani de ocazie. Macar nu eram singura ci impreuna cu cinci prostituate, care imi spuneau ca nu o sa fac nici un sfant cu parul meu staten si sa le urmez sfatul sa ma fac blonda sau roscata ca asa se vad mai bine noaptea. Fiind duminica nu am putut suna ong-ul pt ca era inchis. A doua zi, la prima ora, vamesii m-au lasat sa dau un telefon si s-au lamurit lucrurile. Chiar si-au cerut scuze si au oprit un alt autocar sa ma duca in Roma pentru ca autocarul meu era de mult dus. Prietenele mele la plecare mi-au zis sa iau vopseaua de par ce mai ieftina de pe raft ca aia e proaspata. Aia scumpa sta mult pe raft! Mi-am insusit sfatul si nu mi-am vopsit niciodata parul. Si acum ma mai gandesc la parul lor ca stigmatul pistilului de porumb in diferite stadii de maturitate.